Să mă Accept pe mine însămi. Să îi Accept pe cei din jurul meu. Să îmi
Accept partenerul. Să îmi Accept părinții. Să îmi Accept copilăria. Să
Accept ce mi se întâmplă. Să Accept lucrurile pe care nu le pot schimba.
Să Accept diverse situații, contexte… Acceptare peste tot!
Pentru mine, Acceptarea asta “nedigerată” sună a renunțare, a resemnare…
Acceptarea nu e doar ceva pe care îl accesezi și gata, totul se luminează și devine mai ușor.
Acceptarea e complicată.
Acceptarea a orice se face cu efort și nu cu renunțare.
Acceptarea nu este auto-liniștire! ci este opusul ei. Este dorință,
motivație, schimbare, este a munci cu tine și a vrea să fii viu.
Acceptarea nu înseamnă doar compromis, înseamnă și negociere și respect. Înseamnă reciprocitate, uneori.
Acceptarea poate fi încredere. Acceptarea este și durere.
Acceptarea e un subiect despre care se scriu sute de pagini. Ea există
undeva în noi toți, dar, probabil încă nu știm cum s-o folosim. Sau nu
știm întotdeauna cum s-o activăm, cum s-o înțelegem, cum să Fim
Acceptare.
Putem s-o încercăm, totuși, în orice moment.
Cu iubire, căldură și responsabilitate