Iertarea..

Despre iertare se scrie mai mereu în aceeaşi propoziţie cu iubirea şi împăcarea de sine.
Eu cred că a ierta este atât despre mine, cât şi despre cel alături de care am ajuns să mă gândesc la asta. Dacă îmi pun problema să iert partenerul de cuplu, sau un prieten, probabil că într-un anumit context acea persoană importantă m-a rănit rău, mi-a înşelat încrederea, a fost neloial, sau poate doar lipsit de suflet. E normal să fiu tristă, să mă simt trădată, să fiu furioasă. Cu bunăvoinţă şi mai ales cu detaşare, pot să îi înţeleg motivele, pot să găsesc explicaţii.
Însă tot procesul ăsta nu e simplu.
Să îl iert nu înseamnă că accept ceea ce s-a întâmplat, ci doar că fac tot ce pot eu cu mine ca acel eveniment să nu mă mai dezechilibreze emoţional. Îmi accept vulnerabilitatea. Despre mine e vorba, despre ceea ce mă defineşte. În asemenea situaţii mă auto-analizez, îmi pun în balanţă convingerile, valorile şi stima de sine. Poate descopăr că ar fi bine să schimb ceva şi eu. Mă aleg pe mine. Aleg să trăiesc mai departe aşa cum consider că e sănătos pentru mine. Iar asta poate chiar să însemne că pun limite, construiesc graniţe. Sună cumva mai dur, însă şi în asta constă respectul de sine, în a şti să setezi limite.

Nu, iertarea nu înseamnă să accept ceea ce a făcut celălalt, ci înseamnă reconfigurarea relaţiei. Cu asumare de ambele părţi, cu reconstruirea încrederii şi siguranţei, elemente esenţiale în orice tip de relaţie în care există iubire.

One thought on “Iertarea..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *