Despre iertare se scrie mai mereu în aceeaşi propoziţie cu iubirea şi împăcarea de sine.
Eu cred că a ierta este atât despre mine, cât şi despre cel alături de
care am ajuns să mă gândesc la asta. Dacă îmi pun problema să iert
partenerul de cuplu, sau un prieten, probabil că într-un anumit context
acea persoană importantă m-a rănit rău, mi-a înşelat încrederea, a fost
neloial, sau poate doar lipsit de suflet. E normal să fiu tristă, să mă
simt trădată, să fiu furioasă. Cu bunăvoinţă şi mai ales cu detaşare, pot să îi înţeleg motivele, pot să găsesc explicaţii.
Însă tot procesul ăsta nu e simplu.
Să îl iert nu înseamnă că accept ceea ce s-a întâmplat, ci doar că fac
tot ce pot eu cu mine ca acel eveniment să nu mă mai dezechilibreze
emoţional. Îmi accept vulnerabilitatea. Despre mine e vorba, despre
ceea ce mă defineşte. În asemenea situaţii mă auto-analizez, îmi pun în
balanţă convingerile, valorile şi stima de sine. Poate descopăr că ar fi
bine să schimb ceva şi eu. Mă aleg pe mine. Aleg să trăiesc mai departe
aşa cum consider că e sănătos pentru mine. Iar asta poate chiar să
însemne că pun limite, construiesc graniţe. Sună cumva mai dur, însă şi
în asta constă respectul de sine, în a şti să setezi limite.
Nu, iertarea nu înseamnă să accept ceea ce a făcut celălalt, ci înseamnă reconfigurarea relaţiei. Cu asumare de ambele părţi, cu reconstruirea încrederii şi siguranţei, elemente esenţiale în orice tip de relaţie în care există iubire.
Sa ierti pentru tine, pentru a putea merge mai departe!
Multumesc! 😘😘😘😘