Foarte mulţi oameni care vin la terapie constată, cu ajutorul intervenţiei terapeutice, că în viaţa lor există şi îi încurcă atunci când “le este lumea mai dragă” – Deprivarea Emoţională. Cum apare, când se structurează şi de ce ar fi asta o problemă în viaţa de zi cu zi sau în relaţia de cuplu? În primul rând – a fi deprivat – conform dex înseamnă să întrerupi contactele senzoriale cu mediul ambiant. Bun, deci cumva, la un moment dat, contactele cu cei din jur ne-au fost întrerupte, dificile şi am construit din asta un mod de viaţă, ne-am adaptat şi ne-am şlefuit metode defensive pentru a fi în siguranţă cu nesiguranţa. Am încercat să controlăm frica de lipsă de iubire. Şi o facem în continuare.
Deprivarea Emoţională – poate fi de mai multe tipuri (conform Terapiei Schemelor Cognitive) şi se instalează ca un program, un soft, în mintea noastră, încă din copilărie:
- deprivare de îngrijire: în familia în care am crescut nu am primit suficientă iubire, căldură, prietenie.
- deprivare de empatie: absenţa înţelegerii din partea celor care ne-au îngrijit, absenţa atenţiei şi a împărtăşirii reciproce a sentimentelor.
- deprivare de protecţie: nu am primit sprijin, ghidare de la cei lângă care am crescut şi ne-am dezvoltat.
Creierul (mai exact amigdala) va reacţiona automat la orice stimul care seamănă cu ceva din ce am trăit în familia noastră şi va activa emoţii şi senzaţii fiziologice ce au la bază deprivarea pe care o ştim atât de bine şi care este foarte dureroasă. Imediat ni se activează cele mai negre gânduri şi cele mai dificile simţiri. Brusc ne schimbăm atitudinea, sufletul, chipul – şi intrăm pe pilot automat: cineva nu mă iubeşte, cineva nu este alături de mine, cuiva nu îi pasă că eu exist, degeaba aduc nenumărate dovezi de iubire – nu merit şi nu pot să fiu iubit.
Şi ce facem? Îi respingem înainte de a ne clarifica ce se întâmplă, îi criticăm înainte ca ei să deschidă gura, îi judecăm fără să încercăm să înţelegem situaţia, ne retragem emoţional şi fizic doar ca să îi pedepsim fără să observăm că ne pedepsim pe noi înainte de orice. Deprivarea trece la puterea minţii noastre şi ne conduce în cele mai negre unghere din care nu putem ieşi. De ce? Pentru că atunci când eram mici şi încercam să cerem să fim iubiţi şi să contăm pentru cei de lângă noi, eram cumva respinşi şi ignoraţi.
Ce este util să înţelegem din toată povestea asta este că putem face (da, acţiune!) ceva ca să ne fie mai bine, putem să observăm şi să învăţăm să nu lăsăm deprivarea să ne saboteze, să ne împiedice să avem relaţii bune cu alţii şi mai ales cu partenerul de cuplu. Să nu ne mai fie frică. Să înţelegem că suntem “mari” şi putem fi în controlul emoţiilor şi acţiunilor noastre. De cele mai multe ori nu este nevoie să ne învinovăţim, să ne spunem că nu merităm iubire, empatie şi sprijin, sau că “ceilalţi sunt de vină” , ci doar să acceptăm că nu trebuie să ne schimbăm fundamental felul de a fi, nici noi şi nici ei, însă e bine să ne schimbăm modul în care procedăm în relaţiile noastre. Nimeni nu ne este îndatorat cu nimic şi mai ales nimeni nu trebuie să ghicească ce simţim, ce gândim şi de ce ajungem să ne comportăm mereu într-un mod greu de înţeles.
Un aliat de nădejde în tot acest proces ar putea fi Valorile – adică – ceea ce este important pentru mine în viaţa mea. Însa despre ele voi povesti altădată.