Acum, la început de octombrie, aniversez 1 an de când am fost plecată pe El Camino de Santiago (în Spania) = Drumul Sfântului Iacob. Este un traseu de pelerinaj despre care veți găsi, cu siguranță, o mulțime de informații, pentru că este străbătut încă din Evul Mediu. Eu am mers, singură! pe jos! , aproximativ 117 km, de la Sarria până la Santiago de Compostela.
Am plecat pe acest drum cu scopul de a mă conecta mai bine cu mine, să fiu singură eu cu mine, undeva departe de toată lumea. Și nu doar atât, ci să și am un obiectiv de atins, că altfel mă plictiseam – asta este prima constatare despre mine – trebuie să am mereu ceva de făcut!. Mai exact – am parcurs pe jos, zilnic, un număr de kilometri – minim 18km, maxim 25km – astfel încât într-o săptămână să ajung de la Sarria la Santiago. Primul pas a fost făcut dinainte de a pleca, atunci când am luat decizia să plec singură – respectiv am înfruntat niște frici: una era că nu mă voi descurca singură, alta că era posibil să nu mă simt confortabil mergând atâta drum singură, fără companie și evident, a 3a frică, aceea că putea să mi se întâmple ceva rău. Niciuna din aceste frici nu s-a adeverit. Iar pe verso aceste frici au niște valori care reies frumos din ceea ce am trăit acolo, pe drum.
O să rezum aici, să rămână scris undeva 🙂 , care au fost, sunt, concluziile mele despre mine, dar poate și niște lecții cumva pentru cei care încă nu au curaj să se aventureze în ceva mai special.
- ceea ce mi-am imaginat înainte să plec a fost mult mai greu decât ceea ce am experimentat acolo – asta și pentru că acum ne ajută evoluția, tehnologia, serviciile active, grija altor oameni pentru pelerini. De reținut – nu asculta întotdeauna mintea, nu crede toate gândurile pline de îngrijorări, pentru că rolul lor este să te mențină în siguranță, ceea ce uneori te poate împiedica să încerci ceva nou, să explorezi, să îndrăznești. Cred că uneori e important să ai curaj și să treci la acțiune și schimbare, altfel nimic semnificativ nu se întâmplă cu viața ta. Sfânta zonă de confort rămâne șefa vieții tale. Eu am simțit că trebuie să fac asta, o intuiție – să mă conectez mai bine cu mine, apoi a fost un gând, o dorință, o nevoie .. m-am informat și am acționat.
- a trebuit și am învățat să fiu foarte atentă la detalii – pentru că nu era altcineva cu mine, nimeni pe care să mă bazez, în afară de mine însămi. De exemplu, la plecare era să pierd cel de al 2-lea avion; am alergat ca în filme până la poarta de îmbarcare… pentru că nu am fost suficient de atentă la ce aveam de făcut acolo pe aeroport, la ceas… detalii :). În viața de zi cu zi detaliile fac diferența, de exemplu, dacă te pregătești să ai o zi bună sau te duci pe pilot automat în gaura neagră. Ce vreau să spun este că am ales in fiecare zi a pelerinajului meu să mă bucur de o dimineață răcoroasă, de un nou început de zi, de alți kilometri de mers pe jos, cu inima sus..sau.. aș fi putut să aleg să mă vait că mă dor picioarele și cine m-o fi pus?! și de ce mă chinui așa? Dar nu, am ales ca drumul ăsta să fie o bucurie, o redescoperire de sine. M-am bucurat de răsărit, de ciripitul păsărilor, de mirosul de grajd de prin sate, de liniștea incredibilă din pădure, de lumina și căldura soarelui, de o țară străină mie, de o gură de apă rece, de zâmbetul omului care trecea pe lângă mine, de răgazul de a mă odihni cu o carte în mână în niște locuri demne de picturi celebre, de patul curat și un duș fierbinte. Astea sunt cele de suflet. Însă au fost și detalii practice – câte ore am de mers, cum să împart timpul astfel încât să nu obosesc foarte tare, să ajung pe lumină la următoarea casă unde mă odihneam, să fiu atentă să găsesc borna care indica drumul cel bun… și aici am ratat o dată, noroc că cineva m-a întors din drum la timp.
- am vorbit eu cu mine, am luat decizii împreună – cât mai merg până iau o pauză, ce manânc, dacă să intru în contact sau nu cu alte persoane ce erau alături de mine pe drum uneori sau mă simt bine singură. Conversațiile astea le am de când eram mică, doar că acum cei doi pitici colaborează :))), amândoi sunt ai mei…în trecut unul din ei era delegatul vocii părinților. Interesant să conștientizez asta.
- importanța comunității – acolo pe drum am descoperit o comunitate de oameni din toată lumea, veniți la fel ca mine.. să afle ceva despre ei înșiși. Toată lumea salută pe toată lumea, dacă te așezi să te odihnești întotdeauna cineva te întreabă dacă ești bine sau te poate ajuta cu ceva, localnicii zâmbesc și intră ușor în dialog, văd că suntem obosiți și oferă ceva, orice..chiar și o remarcă cu grijă (pe care eu am primit-o) ”ești obosită, nu-i așa?”. Nu mai spun de energia bună cu care toată lumea pornește pe drum dimineața…. absolut incredibil de plăcută, bună, bucurie pură. Și știți ceva, este molipsitoare, deci cum ar fi să ne bucurăm împreună diminețile?! Grija cuiva total necunoscut să nu merg pe un drum greșit, oau!
- am tendința de a mă izola – uneori mi-e bine singură cu mine și nu vreau să interacționez cu nimeni. Se face liniște. Am nevoie de aceste momente ale mele. Apoi revin cu mai mult entuziasm în relațiile mele. Află ce te ajută pe tine să îți încarci resursele și energia…
- uneori nu știu să pun limite sănătoase, mie sau celorlalți – mi-e foarte greu să le recunosc, să le stabilesc și să le apreciez valoarea. Mi se pare că altceva e mai important. Însă după ce mi-am agresat degetele de la picioare și am afectat 9 din 10 unghii..am aflat că e mult mai bine să fiu conștientă de nevoile mele care strigă din răsputeri să le respect, deși eu am alt plan. Până la urmă acest alt plan mă epuizează, mă afectează direct, mă poate îmbolnăvi. Încă mai negociez cu mine să îmi respect limitele și să le impun, cu simpatie, și celor din jurul meu. Uneori îmi mai iese ;). Să vă spun un secret: fără limite este haos. Ele ne ordonează viața și relațiile.
- atunci când am un obiectiv nu renunț – îl duc până la capăt, îl ating, îl rezolv, mi-l îndeplinesc. Să mă laud că sunt serioasă și responsabilă? Da. Și modestă.
- sunt corectă – asta nu știu în ce măsură este de lăudat uneori, deoarece poate fi semn de perfecționism sau o nevoie de a primi aprobare. Prea multă seriozitate și mai puțină creativitate? Sau, de fapt, este foaaarte bine deoarece corectitudinea e o valoare pentru mine și dacă cineva o calcă în picioare, mi-o calcă în picioare, iau foc. Asta poate însemna că intru în bătălii pentru dreptate. De unde rezultă că îmi poate afecta relațiile. Mmmm? temă grea de dezbătut, dar foarte sănătoasă. Un lucru este clar – mai bine o viață condusă de corectitudine, cu responsabilitate conștientă, cu atenție la cum contribui eu în relațiile mele și dacă nu cumva atentez la valorile celorlalți..ceea ce nu ar fi corect, nu-i așa?! Pentru tine ce este important în viața ta?
- conexiunea cu cei dragi – îmi propusesem să mențin la minim contactul cu cei de acasă, ca să pot fi eu cu mine, cu atenția 100% pe mine. N-am putut. N-am putut să nu știu de ei, n-am putut să nu împărtășesc din emoții și momente speciale de pe acest drum. Și mi-am spus așa: dacă asta este ce simt și ce am nevoie, de ce să nu mă ascult? că tot despre conectarea cu mine este vorba până la urmă, și tot despre ce este important pentru mine am aflat.
- bucuria – am simțit-o din plin atunci când am finalizat traseul și am fost la biroul de unde am primit diploma de pelerin, oaaau, cu lacrimi în ochi am luat-o. Bucuria mi-a însoțit si celelalte trăiri puternice, de exemplu mândria că mi-a ieșit ce mi-am propus, mulțumirea că sunt sănătoasă, fericirea că exist și mă descopăr, confirmarea că sunt un om de cuvânt, umanitatea din mine și faptul că nu sunt perfectă, umbrele atât de necesare pentru dezvoltarea mea permanentă.
În încheiere spun răspicat că orice experiență care te aduce mai aproape de tine și te ajută să ieși puțin din rutinele tale, poate fi benefică. Cum? Află singur/ă !