Azi 16 iunie mama ar fi împlinit 83 de ani. A murit cu câteva luni înainte să împlinească 80.
S-a născut într-un sat de ruși lipoveni din Dobrogea, într-o familie cu 11 copii, ea a fost a 10a. Nu a știut românește până a terminat liceul, de aceea a vorbit toată viața ei cu un ușor accent rusesc. Era blondă cu ochi albaștri/gri, foarte plăcută și se făcea foarte frumoasă atunci când se machia. Îi plăcea mult să fie elegantă și se purta cu maniere de doamnă de viță nobilă, deși s-a născut undeva la țară, într-un sat de oameni simpli, buni și muncitori. A plecat de acasă la 14 ani, a trimis-o bunicul la școală la București.
Era o femeie care căuta mereu să mai afle, să mai învețe câte ceva, punea mereu întrebări, se uita în dicționarul enciclopedic, era foarte curioasă. Era genul de om cu care puteai să ai discuții profunde din diverse domenii. A avut o muncă elegantă, a fost operator într-un centru de calcul pe vremea când un calculator era mai mare decât un frigider și funcționa cu cartele. Nu a terminat facultatea de limba rusă..nu știu de ce, nu am aflat de la ea, însă i-am auzit regretul că a rămas fără studii superioare. Mai știu că înainte să mă nasc eu a locuit cu tata undeva în Oltenia, la țară la Vânju Mare, unde a lucrat într-o bibliotecă.
Mama m-a iubit așa cum a știut și a putut ea. A avut multă grijă de mine și niciodată nu mi-a lipsit nimic cât am fost mică, era gospodină, iubea curățenia și discreția, era o ”femeie de casă”. Dar nu ne-am înțeles, aș spune niciodată, prea bine. Ba chiar ne certam rău uneori, pentru că nu primeam de la ea iubirea așa cum aveam eu nevoie. Târziu, după ce am devenit psihoterapeut, am înțeles influența și greutatea copilăriei în viața de adult. Acum cred că nevoia ei de iubire de la tatăl meu a fost imensă, toată energia ei era concentrată spre a o găsi la el, poate așa cum nu a primit-o de acasă de la ea … și nu pentru că bunicii nu au fost buni și iubitori, nici vorbă, ci pentru că a plecat de mică la oraș pentru o viață mai bună..însă nimeni nu a știut tristețea din sufletul ei, poate teama că nu se va descurca singură la oraș..singură.. A stat la cămin 4 ani, singură.
Ea vorbea foarte frumos despre copilăria ei, despre părinți, despre obiceiuri, despre toți frații și surorile ei…dar, eu cred că a fost de fapt într-o negare puternică a abandonului pe care inevitabil l-a simțit și l-a trăit. S-a descurcat bine cu viața ei, dar lipsa de iubire de la tata (iartă-mă, tata!) așa cum i-ar fi trebuit ei pentru siguranță și echilibru emoțional, îi activa puternic fricile de abandon și de respingere, pe care le trăia intens într-o stare de furie îndreptată uneori și spre mine. Iar eu, nici eu, nu am știut să îi ofer iubirea aia care poate o îmblânzea.
Iartă-mă, mama! Am fost (și poate mai sunt) mult timp foarte supărată și furioasă pe tine. Încă mă străduiesc să înțeleg.. de multe ori îmi iese, alteori nu prea… Un lucru însă îl știu foarte bine – că ai făcut tot ce ai putut tu mai bine pentru mine și îți mulțumesc.